Când îl văzu pe tatăl său intrând în încăpere, Ducu Maier, un puşti de cincisprezece ani, ştia deja ce avea să audă. Dialogul ăsta avea loc cel puţin o dată pe săptămână, în timpul anului şcolar, uneori chiar de două ori.

- Parcă spuneai că ai teme de făcut, spuse tata, smulgându-I căştile de pe urechi şi punându-le pe noptieră. Ducu simţi cum începe să se enerveze. Se simţea ca un copil mic atunci când tatăl său îi lua lucrurile, aşa cum o făcuse adineaori.

Ducu, care zăcuse întins pe pat, ascultând muzică, se ridică în şezut.

Povestea lui Ducu

Când îl văzu pe tatăl său intrând în încăpere, Ducu Maier, un puşti de cincisprezece ani, ştia deja ce avea să audă. Dialogul ăsta avea loc cel puţin o dată pe săptămână, în timpul anului şcolar, uneori chiar de două ori.

- Parcă spuneai că ai teme de făcut, spuse tata, smulgându-I căştile de pe urechi şi punându-le pe noptieră. Ducu simţi cum începe să se enerveze. Se simţea ca un copil mic atunci când tatăl său îi lua lucrurile, aşa cum o făcuse adineaori.

Ducu, care zăcuse întins pe pat, ascultând muzică, se ridică în şezut.

- Am teme, spuse el, fluturând foaia cu exerciţii lingvistice în mână, şi asta şi fac. Ajunsese la jumătatea unui exerciţiu de diagramare a unor propoziţii.

- Ştii că te vei concentra mai bine fără gălăgia aceea în creier. Tatăl se îndreptă spre căşti, care erau cuplate la CD-player-ul portabil al lui Ducu. Muzica continua să se audă, dar era înfundată şi neclară, răzbătând din căştile minuscule de pe masă.

- Nu e gălăgie Tată; e muzică – muzică creştină, spuse Ducu respectuos. Ura predicile pe care i le ţinea tatăl lui adesea, dar totul avea să degenereze îngrozitor dacă nu-şi ţinea cumpătul.

Tatăl îşi înfipse mâinile în şold, poziţia sa obişnuită de „predică.”

- Asta nu-i muzică, Radu. Sună de parcă ar lovi cineva cu nişte linguri în tomberoanele de gunoi. Doar pentru faptul că o formaţie îşi spune creştină nu înseamnă automat că mesajul lor este de la Dumnezeu.

Ducu ar fi vrut să riposteze la această afirmaţie. Ascultă cuvintele, tată. Sunt exact la fel de biblice ca oricare din casetele acelea cu imnuri pe care le asculţi tu şi mama. Cât despre muzică, e „muzică de laudă şi închinare.” Eşti atât de paranoic de parcă aş asculta muzică satanică. Dar mai încercase şi altădată să-i explice lucrurile astea tatălui său, şi se alesese cu o predică şi mai lungă. Aşa că Ducu alese să-şi păstreze părerile pentru sine.

- Şi-n plus, eu nu mi-aş putea face niciodată temele dacă ar merge televizorul sau radioul, continuă tatăl său. Îţi distruge puterea de concentrare.

Poate că ţie ţi-o distruge, tată, dar mie nu. Muzica mă menţine relaxat şi mă ajută să mă concentrez. De ce nu poţi să accepţi că felul meu de învăţat e diferit de al tău?  Ducu simţi cum începe să clocotească, dar continua să tacă.

- Nu-ţi permiţi să pierzi timpul care ai de învăţat, Radule. Notele tale au luat-o la vale. Nu mai eşti în gimnaziu, fiule. Trebuie să ţii pasul dacă vrei să obţii medii mari, dacă vrei să ajungi la Universitatea de Stat.

De parcă nu ţi-am tot spus că nu vreau să mă duc la Universitatea de Stat, tată, continuă Ducu să comenteze în sinea lui. De fapt, nu cred că vreau să urmez nici un colegiu după ce termin liceul. Vreau să întrerup şcoala măcar un an şi să plec într-un turneu cu o formaţie creştină sau într-o călătorie de misiune pe termen scurt. Poate că atunci voi şti ce vreau să fac cu viaţa mea. Dacă te-ai obosi măcar odată să mă asculţi şi pe mine, poate că ai înţelege ce se mai petrece în viaţa mea. Dar tu nu poţi să te gândeşti la altceva decât la ce note iau eu.

- Şi cu astea ce-i? continuă tatăl său să-l preseze. Tatăl îşi luă mâna din şold pentru câteva clipe, suficient pentru a arăta spre cutia de pantofi ce se afla pe pat, alături de Ducu.

- Astea sunt cartonaşele mele cu jucători de baseball.

- Văd şi eu că sunt cartonaşe, Radule, sări tatăl lui. Vreau să ştiu ce caută astea lângă tine când tu ai de învăţat?

- Bine, tată, da’ nu pot învăţa în fiecare minuţel, sări şi Ducu. Le ţin lângă mine, ca să le studiez puţin când mai fac câte o pauză.

- O altă ispită ca să-ţi pierzi vremea, se răsti tatăl lui. Apoi se întinse să înşface cutia de pe pat.

Ducu se agăţă şi el de cutie, gata să i-o smulgă tatălui său din mâini.

- Ăsta e hobby-ul meu, tată, insistă el. Nu-ţi face griji, nu o să rămân corigent la engleză doar pentru că mă uit din când în când să mă uit la câteva cartonaşe. Tonul lui Ducu conţinea puţin prea mult sarcasm, şi îşi dorea să o fi spus altfel.

Timp de o secundă, Ducu şi tatăl său se fixară în priviri fără a mai rosti nici o vorbă, fiecare ţinând cu putere de câte o parte a cutiei plină cu cartonaşele jucătorilor de baseball.

- O să pun cutia asta deoparte ca să nu îţi distragă atenţia, spuse tatăl, trăgând uşor spre sine partea lui.

O voce interioară îi spuse lui Ducu să dea drumul cutiei şi să încheie astfel toată discuţia. Dar era prea furios ca să mai asculte de raţiune.

- Da’ nu mă distrag, tată. Pot foarte bine să învăţ şi cu...

Capătul cutiei din mâinile lui Ducu se deschise în timpul confruntării lor, şi mai bine de trei sute de cartonaşe se revărsară afară, zburând pe pat şi pe podea. Tatăl său rămase cu cutia de pantofi în mâini, golită dintr-o dată. Ducu îşi dorea să nu fi fost atât de încăpăţânat, dar se săturase să tot cedeze când părinţii lui încercau mereu să-l transforme în elevul care îşi imaginau că ar fi trebuit să fie. Niciodată până atunci nu se împotrivise tatălui său în felul acesta, şi se temea puţin de ce avea să urmeze.

Tatăl studie o clipă mormanul de cartonaşe, apoi îşi privi fiul în ochi. Ducu se temea că toată colecţia lui preţioasă de cartonaşe cu jucători de baseball avea să ajungă la gunoi. Însă tatăl său zvârli cutia pe podea şi înşfăcă CD-player-ul şi husa de protecţie a acestuia de pe noptieră.

- Nu vreau să le mai văd vreodată, Ducu, îl avertiză el, arătând cu degetul la mormanul de cartonaşe, şi n-o să mai asculţi aşa-zisa muzică până nu văd că ţi-ai corectat toate mediile la şcoală. Apoi părăsi încăperea, închizând uşa după sine.

Ken era atât de mânios, că-i venea să plângă. Dacă nu se legau de note sau de muzică, tata şi mama se luau de hainele lui, de freză, sau de prietenii lui. Spuneau că colecţia lui de cartonaşe cu jucători de baseball era „o porcărie.” (Mai bine s-ar da cu bicicleta sau s-ar căţăra pe munţi, ceva care să-i dezvolte musculatura.) Când încercase să le explice preferinţele lui, păreau că nu-i interesează. Iar apoi, când a vrut să le arate ultimul cartonaş achiziţionat sau ultimul CD cu muzică creştină pe care şi-l cumpărase, nici nu-l băgaseră în seamă.  Ducu nu ştia ce anume îl deranja mai mult: faptul că-şi manifestau atât de vehement şi de activ dezaprobarea, sau felul tacit în care-şi manifestau dezinteresul.

Pierderea CD-player-ului şi a „muzicii” era deja rău destul, dar Ducu era uşurat că tatăl său nu-i confiscase şi colecţia de cartonaşe cu jucători de baseball. Şi nici nu-i impusese să le facă dispărute – îi spusese că nu mai dorea să le mai vadă vreodată. Scoţând o nouă cutie de pantofi din dulap, începu să-şi culeagă cartonaşele de prin  cameră şi să le îndese, furios, în cutia cea nouă. Avea să-şi ţină cartonaşele ascunse când era tatăl său acasă, şi le va scoate doar când tata era plecat. Se simţea ca un spion hăituit în propria casă. Iar faptul că tatăl lui îl deposedase de muzica pe care o asculta, îl făcu să se simtă ca un prizonier.

Puţin înainte de ora 10 seara, Ducu se sui în pat, gata să se culce. Nu-şi terminase temele. Ciocnirea avută cu tatăl său îl făcuse să-şi piardă şi puţinul chef pe care-l avusese de a-şi face temele. Ştia că încă o temă neterminată avea să îi scadă şi mai mult media. Dar ce mai conta? Oricât ar fi încercat, tot nu reuşea să-şi câştige părinţii de partea lui. Şi-atunci, la ce bun să mai încerce?

Tata şi mama erau în sufragerie, în faţa televizorului, ca de obicei, aşa că Ducu ştia că nici nu aveau să bage de seama faptul că în camera lui nu mai ardea lumina. Arareori mai veneau să stea de vorbă cu el la culcare. Iar Ducu nu-şi dorea sub nici o formă să se mai întoarcă vreodată la vremea când tata sau mama îl duceau la culcare, îi citeau povestioare, se rugau împreună cu el şi-l umpleau de sărutări. Toate astea erau bune şi potrivite pentru sora lui mai mică, Carina, dar pentru el era prea mult. Dar nici faptul că nu mai aveau nici un fel de contact la culcare nu era chiar în ordine. Era ca şi când singurul timp pe care şi-l mai luau părinţii lui pentru a sta de vorbă cu el era rezervat criticii sau corectării, şi singurele momente când îl mai atingeau era atunci când îi împingeau picioarele jos de pe canapea.

Întins în patul său, pe întuneric, Ducu începu să se roage, în tăcere. Doamne, ştiu că Tu mă iubeşti, dar nu mai sunt prea sigur că mama şi cu tata mă mai iubesc vreun pic. De ce am impresia că sunt împotriva a tot ce fac? De ce nu le mai pasă de viaţa mea, de sentimentele mele, de ideile mele şi de ceea ce-mi place mie? Ştiu că unele lucruri pe care le fac îi enervează la culme, dar parcă nu mai sunt de acord cu nimic din tot ce fac. De parcă s-au săturat să mai fie părinţii mei. De ce nu mă mai înţeleg cu ei, Doamne?

În timp ce se ruga, Ducu îşi dădu seama că nu doar acasă începură să se apară tensiuni în relaţiile lui. În minte îi apăru deodată faţa lui Tom Varga, prietenul lui de la biserică. Mda, ce mai prieten, se gândi Ducu sarcastic. E super să fii prin preajma lui Tom atunci când faci ce are el chef. Dar când îl rog să vină cu mine la magazinul de accesorii sportive sau dacă am nevoie de ajutorul lui când mă implic în organizarea vreunui eveniment cu tinerii, dintr-odată e „prea ocupat”. De parcă mi-e prieten doar atunci când mă potrivesc bine în planurile lui sau când are nevoie de ceva. Altfel, nici că-i pasă.

Ducu adăugă repede un post-scriptum rugăciunii sale. Şi Doamne, de ce eu şi Tom nu putem fi prieteni adevăraţi?

Chiar înainte să adoarmă, Ducu se gândi la Doug Shaw. Doug şi soţia lui, Jenny, erau consilieri voluntari pentru tinerii din biserica la care mergea familia lui. Acum câţiva ani, Doug îl ajutase mult pe Ducu să se desprindă de credinţa părinţilor săi şi să se încreadă personal în Cristos. Lui Ducu îi plăcea mult grupul de tineri din cadrul bisericii, iar pe Doug îl considera fratele său mai mare, spiritual vorbind. Doug Shaw le spunea adesea tinerilor din grupul lor că el şi Jenny le stăteau la dispoziţie pentru a vorbi despre orice. Pentru prima oară de când îl întâlnise pe Doug, Ducu îşi dădu seama că avea un subiect asupra căruia avea mare nevoie să stea de vorbă cu cineva

După ore, a doua zi, Ducu se duse la magazinul micuţ de copieri rapide pe care-l deţineau Doug şi Jenny şi unde, de asemenea, lucrau amândoi. Magazinul nu era chiar în drumul său spre casă, ci trebui să facă un ocol de şase străzi, sperând să-l găsească pe Doug acolo şi că va avea puţin timp pentru el.

Intrând în magazin, Ducu se simţi puţin ciudat. Nu mai făcuse aşa ceva niciodată până atunci. Oare ar fi trebuit să se anunţe înainte? Cum să înceapă? „Salut, Doug, am o problemă. Nu vrei să te opreşti puţin din lucru şi să mi-o rezolvi?” nu suna bine deloc. Dar cum avea să descopere, n-ar fi trebuit să-şi bată deloc capul cu astfel de lucruri. Doug, care tocmai lucra la un afiş la unul din calculatoarele din magazin, îl văzu când intră pe uşă.

- Salutare, Ducule, îi spuse el bine-dispus, da’ ce onoare ne faci să intri în magazinul nostru.

Jenny, care era ocupată cu un client la tejghea, îi făcu cu mâna şi îi zâmbi prietenos. Ducu îi răspunse şi el făcându-i cu mâna.

- Mai dă-mi câteva minute, Ducu, îi strigă Doug, şi iau o pauză. Trebuie să-ţi spun ceva. Dacă vrei, putem merge undeva să bem un suc.

- Sigur, spuse Ducu, încuviinţând cu capul. Doug îl făcu să se simtă ca un musafir binevenit şi nu ca unul care-l făcea să-şi strice programul. Era un sentiment care acasă îi lipsise, acolo unde uneori ajungea să se simtă de-a dreptul ca un intrus sau o pacoste.

Cinci minute mai târziu, Doug şi Ducu îi încredinţau magazinul lui Jenny şi porniră spre un restaurant micuţ cu mâncare de calitate, numit Sanamix. În timp ce mergeau, Doug îl apucă pe Ducu pe după umeri, şi îl strânse prieteneşte.

- Vreau să-ţi mulţumesc pentru că ne-ai ajutat cu sonorizarea la întâlnirea de tineri din weekend-ul trecut, spuse Doug.  Te-am văzut cum întindeai cabluri şi microfoane peste tot, şi vreau să-ţi mulţumesc frumos pentru tot ajutorul pe care ni l-ai dat.

Ducu se bucură că, în sfârşit, reuşea cineva să găsească şi ceva bun în tot ce făcea. Lucrase din greu cu echipa de la sonorizare la ultima întâlnire de proporţii ce avusese loc, şi n-ar fi crezut că observase cineva ceea ce făcuse.

- Mi-a făcut multă plăcere, spuse el. Mi-ar plăcea să mă mai ocup şi altădată de asta.

Fiecare îşi comandă câte un suc de fructe proaspăt stors, apoi se aşezară la o masă mai retrasă. Vorbiră despre muzica excelentă şi despre vorbitorul dinamic care fusese invitat la ultima întâlnire a tinerilor şi despre cât de mulţi tineri Îl aleseseră pe Cristos ca Mântuitor al lor personal în acea seară. Ducu ştia că Doug trebuia să se întoarcă destul de curând la magazin. Ar fi fost uşor să evite subiectul pentru care îl căutase de fapt. Dar îi era frică de faptul că acasă lucrurile puteau degenera urât de tot dacă nu apuca să stea curând de vorbă cu cineva despre asta.

- Oare ai putea să te rogi pentru un lucru anume pentru mine, dacă nu îţi cer prea mult? spuse Ducu, jucându-se cu paiul în paharul din faţa sa.

- Nici o problemă, Ducu, îl asigură Doug. Pentru ce să mă rog pentru tine?

Ducu nu mai vorbise nimănui în afară de Dumnezeu despre lucrurile pe care urma să i le spună lui Doug. Gândul de a verbaliza mânia şi durerea pe care o simţea faţă de părinţii săi şi de Tom îl făcu să se oprească puţin pentru a-şi învinge nodul greu de emoţie ce i se puse pe neaşteptate în gât.

- A... am probleme cu părinţii mei. Nu ne înţelegem prea bine în prezent. Descrise pe scurt ultima confruntare avută cu tatăl său cu privire la cartonaşele lui cu jucători de baseball. Tot ce fac e stupid şi greşit. Întotdeauna se iau de mine cu privire la felul în care mă îmbrac, sau de muzica pe care o ascult, sau de notele pe care le iau. Uneori mă simt de parcă aş locui singur sub acoperişul acelei case. Nu ştiu dacă mă mai iubesc.

Când îşi termină relatarea, ochii îi erau plini de lacrimi. Faţa lui Doug se umbrise, plină de compasiune.

- Ducu, îmi dau seama că lucrurile astea prin care treci te dor îngrozitor. Îmi pare foarte rău că te îndoieşti cu privire la dragostea părinţilor tăi pentru tine. Mă doare îngrozitor să te văd că suferi atât.

Ducu simţi cum povara începe să se ridice de pe umerii săi. Faptul că ştia că Doug înţelegea contextul din care venea şi că îl durea pentru el îl făcu să se simtă uşurat întrun mod cum nu se aşteptase să se simtă. Simţind cum îi creşte încrederea în propriile forţe, Ducu continuă să-i împărtăşească lui Doug dificultăţile pe care le avusese în ultima vreme în relaţia sa cu Tom Varga.

După câteva clipe de tăcere, Doug spuse,

- Spune-mi mai multe despre relaţia ta cu părinţii tăi.

- Ce ai vrea să ştii?

- Cum ai descrie relaţia ta cu tatăl tău?

Ducu îşi scoase paiul din paharul său şi privi sucul picurând alene înapoi în pahar.

- Atunci când nu vorbim despre mine — despre ce-am mai greşit, şi aşa – nu vorbim deloc. E ocupat cu lucrul lui şi cu hobby-urile lui.

- Are tatăl tău vreodată timp pentru tine?          

Ducu scutură din cap încet.

- Nu.

- Te simţi de parcă nimic din ce faci nu e suficient de bun pentru el?

- NIMIC din tot ce fac nu este vreodată destul de bun pentru el, accentuă Ducu, ştergându-şi repede o lacrimă din colţul ochiului.

Doug îi mai puse câteva întrebări despre relaţia lui cu părinţii săi. Apoi aduse cu grijă discuţia la prietenia lui cu Tom. Fiecare răspuns trist îi umbri tot mai mult faţa.

În cele din urmă, Doug spuse:

- Trebuie să mă întorc la magazin, dar poate că ne putem întâlni curând din nou ca să vorbim mai multe despre tensiunile cu care te confrunţi în relaţiile tale şi să ne rugăm împreună. Ce spui?

- Da, ar fi super.

Pentru că amândoi participau duminica la slujba de la ora 9:30 dimineaţa, s-au hotărât să se întâlnească la biserică, în timpul slujbei ce avea să înceapă la ora 11. Doug spuse că ştia o sală liberă, unde de obicei se ţinea şcoala duminicală, şi pe care ar fi putut-o folosi. Ducu fu imediat de acord.

- Şi până atunci, spuse Doug, vreau să ştii că îmi pasă de tine, Ducu. Ştiu cât de mult te doare faptul că părinţii tăi nu te înţeleg şi faptul că Tom este atât de centrat pe sine în prietenia voastră. Vreau să îţi fiu alături în toate astea. Mă voi ruga pentru tine. De fapt, dă-mi voie să mă rog chiar acum pentru tine. Ducu se luptă să-şi reţină cu greu lacrimile în timp ce Doug se rugă cu voce joasă ca Dumnezeu să-Şi reverse mângâierea peste Ducu.

Când Doug se despărţi de el şi se întoarse la magazin, Ducu nu fu deloc dornic să se întoarcă acasă. Ştia că avea să fie din nou luat la întrebări şi certat că întârziase de la şcoală. Şi fără doar şi poate, nu-i putea spune nici lui Tom nimic despre discuţia avută cu Doug. Dar simţi o urmă de mângâiere şi încurajare ştiind că nu e singur în mijlocul problemelor şi suferinţei sale. Doug ştia şi îi păsa, şi asta însemna foarte mult pentru Ducu. Îi dădu o fărâmă de speranţă că într-o bună zi relaţiile sa cu trei persoane importante în viaţa s-ar putea îmbunătăţi.