Povestea lui Bobby

 Bobby Franklin abia dacă observă ceva din uralele ce veneau dinspre tribuna spectatorilor în timp ce se îndreptă spre platformă, cu bâta de baseball în mână. Părinţii lui erau în tribună. La fel şi Alina, prietena lui încă dintr-a zecea. Mai erau acolo şi o mulţime de prieteni de la biserică. Oricât de dragi i-ar fi fost aceşti oameni şi oricât de mult şi-i dorea acolo, întreaga atenţie a lui Bobby era concentrată asupra meciului. Câştigat sau pierdut, acesta era ultimul său meci la Liceul Kennedy, şi nu avea de gând să-şi piardă concentrarea tocmai acum. Abilitatea lui de a-şi păstra gândurile concentrate la meci şi consecvenţa cu care marca punctele care-i aduceau în cele din urmă victoria, erau principalele motive din care Bobby era favorit în cursa pentru distincţia de cel mai bun jucător al anului la baseball.

Meciul şi campionatul regional erau în joc. Înfipt în postul său, Bobby îşi roti bâta prin aer de patru sau cinci ori. Ştia exact ce avea de făcut. Având alergători la baza întâia şi a treia şi unul singur pe teren, trebuia să scoată mingea în afara careului. O simplă sigură [care i-ar fi permis să atingă baza întâia] sau o lovitură de sacrificiu ar fi adus meciul la scor egal. O lovitură lungă [care i-ar fi permis să ajungă chiar la baza a doua] le-ar fi asigurat victoria meciului. Dar o dublă [care ar fi scos doi jucători din joc] ar fi încheiat meciul – şi cariera de trei ani a lui Bobby la Kennedy – cu o înfrângere.

O să mi-o arunce joasă şi lungă; aşa fac toţi, se instrui Bobby singur, fixându-l cu privirea pe aruncătorul deşirat. Să-l fac să greşească, poate aruncă înalt şi pe marginea din afară a careului. Apoi să aştept mingea şi s-o trimit cât mai în adâncime.

Aruncătorul îşi începu elanul, Bobby îşi lipi bâta de ureche şi se rugă în gând, Doamne, ajută-mă să dau tot ce-am mai bun pentru Tine. Bobby adora baseball-ul, dar în acelaşi timp era hotărât să-şi folosească talentul nemăsurat pentru a-I da slavă lui Dumnezeu.

Primele două aruncări au fost ezitante, dar joase şi în afara zonei de lovitură, exact cum se aşteptase. A treia aruncare i-o plasă mai aproape, ca apoi, brusc, să îşi schimbe traiectoria, mai joasă şi lungă. Bobby îşi coordonă timpii, îşi luă avânt, dar o lovi neregulamentar. Următoarea aruncare fu năpraznică, ricoşând chiar în faţa lui. Doar o prindere bună a opritorului îl mai putea împiedica pe alergătorul de la baza a treia să încerce să marcheze.

Haide, frate, e timpul să-mi arunci o minge cum se cade, se gândi Bobby, privindu-l pe aruncător. Doar nu vrei să mă pornesc eu şi să le dau de lucru ălora de la baze. Aşa că mai bine ai face să arunci una la colţul din afară. Iar eu o s-o aştept cuminte.

Aruncarea fu în afară şi mai sus de nivelul centurii. Bobby o urmări cu privirea până când o atinse cu bâta. Reuşi o lovitură înaltă şi lungă, spre stânga, dar oare era suficient de lungă? Ţâşnind spre baza întâi, îl urmări pe jucătorul din stânga terenului alergând cu spatele, cu ochii la minge.

Ajuns primul la bază, Bobby văzu mingea îngropându-se în mănuşa jucătorului de pe teren. În aceeaşi clipă, Mike Bryan ţâşni de la baza a treia şi porni spre casă. Jucătorul de pe teren îşi proiectă rapid mingea spre casă. Bobby rămase nemişcat, urmărind mingea, dorindu-şi să o fi aruncat mai lungă, ţinându-i pumnii lui Mike să alerge mai repede decât mingea şi să marcheze.

Mingea şi alergătorul în plin plonjon părură să ajungă acasă simultan. În mijlocul unui nor de praf, mâna dreaptă a arbitrului se ridică în timp ce răcni, „Out!” Bobby îşi plecă bărbia în piept. Pierduseră campionatul. Sezonul şi cariera de baseball ca licean a lui Bobby se încheiase.

În timp ce echipa adversă sărea şi chiuia de bucurie, Bobby şi coechipierii săi se aliniară, abătuţi, spre a-şi saluta adversarii. “Felicitări, felicitări, felicitări” le spuse el pe rând învingătorilor în timp ce treceau pe lângă ei, şi era sincer. Înfrângerea usturătoare era o dezamăgire, dar cei mai buni învinseseră, iar Bobby nu avea de gând să se supere sau să le strice bucuria învingătorilor.

După câteva minute, fu acostat de un reporter sportiv şi de un cameraman de la postul de televiziune locală. Media din orăşelul natal al lui Bobby îi făceau reclamă de erou sportiv local, un titlu pe care el încerca din răsputeri să-l ignore. Cu toate că mai fusese intervievat de câteva ori pentru ştirile sportive, Bobby continua să nu se simtă în largul lui în faţa camerelor de luat vederi.

În timp ce camera de filmat îşi centră imaginea pe el, reporterul începu:

- Stăm de vorbă cu Bobby Franklin, omul de la baza a treia al echipei liceului Kennedy şi favorit în cursa pentru cel mai bun jucător de baseball al anului. Bobby, ai condus întreaga ligă atât la lovit cât şi la felul în care ai evoluat pe teren. Cum te simţi acum, că ai pierdut campionatul, după un sezon atât de reuşit?

- Suntem dezamăgiţi că am pierdut astăzi. Dar a fost un sezon extraordinar, şi nu-l voi uita niciodată.

După alte câteva întrebări referitoare la finală, reporterul trecu la planurile de viitor ale lui Bobby.

- Există multe speculaţii cu privire la ceea ce plănuieşti să faci în continuare, Bobby. Ai hotărât dacă vei continua să joci baseball la colegiu?

Bobby fusese asaltat de o grămadă de întrebări de acest fel în ultimele două luni. Încercase să nu o arate, dar avea frământările lui cu privire la viitor.

- Nu sunt sigur încă, răspunse el, la fel cum o făcuse în atâtea rânduri. Nu-i plăcea să „nu fie sigur,” dar nu ştia cum să fie sigur cu privire la ceea ce pregătise Dumnezeu pentru el în viitor.

- Ţi s-au oferit o mulţime de burse şcolare de baseball, nu-i aşa?

- Câteva, îl corectă Bobby, şi sunt flatat de interesul care mi se arată. Cred că e o idee bună să merg la colegiu, dacă asta va trebui să fac.”  Dacă asta doreşte Dumnezeu să fac, adăugă el în sinea lui. Aceasta era tot ce conta pentru Bobby. De când se încredinţase lui Cristos copil fiind, încercase să descopere şi să se supună voii lui Dumnezeu în fiecare domeniu al vieţii sale. Supunerea fusese partea simplă. Descoperirea acelei voi fusese de obicei partea mai dificilă. Şi niciodată nu fusese atât de dificilă ca acum, când era pe punctul de a absolvi liceul şi de a face următorul pas. Chiar şi în acel moment, Bobby tot nu avea habar care avea să fie acel pas.

- Ce spui despre liga profesionistă? continuă reporterul. Ştiu că au fost câţiva selecţioneri din liga mare la meciurile tale din ultimul an.

Bobby îşi ridică cozorocul şepcii şi se scărpină absent pe frunte. Gândul de a juca într-o bună zi alături de toţi marii jucători de baseball îl captivase încă de când jucase în liga mică. Era oare suficient de bun? Avea să îi ofere vreo echipă un contract? Şi dacă da, era voia lui Dumnezeu ca el să semneze un astfel de contract? Bobby habar nu avea.

- Fiecare puşti care îmbracă echipamentul de baseball visează să joace într-o bună zi în Campionatul Mondial, iar eu nu fac excepţie, spuse Bobby zâmbind cu gura până la urechi. I-am văzut pe selecţioneri, dar cu mine încă n-au stat de vorbă. Dacă o vor face, va trebui să mă gândesc serios la asta.

Se gândise de fapt la asta şi se rugase mult, încă de la începutul primăverii. Dar, la fel ca şi selecţionerii care îi monitorizaseră fiecare mişcare pe teren, Dumnezeu nu-i spusese încă nimic cu privire la liga profesionistă de baseball.

- Am auzit că sunt şanse să te retragi definitiv din baseball la anul, continuă reporterul.

- E posibil, răspunse Bobby. Una din opţiunile mele este să urmez cursurile unui mic colegiu biblic care nu are program de baseball.

- Chiar ţi-ai putea atârna mănuşa în cui după aceşti trei ani excepţionali în care ai jucat pentru echipa liceului Kennedy?

Chiar şi numai gândul la asta îl făceau pe Bobby să urle. Nu vroia să se lase de baseball. Dar dacă Dumnezeu îl chema la colegiul biblic al bisericii sale, era gata cu baseball-ul.

- Da, aş putea renunţa la baseball, răspunse el, sperând să nu-şi trădeze dezamăgirea, dacă asta aşteaptă Dumnezeu din partea mea.

Reporterul îi mulţumi lui Bobby pentru interviu, apoi se grăbi cu cameraman cu tot să dea de urma prinzătorului din echipa învingătoare. Părinţii lui Bobby îl aşteptau răbdători. Cu feţele strălucitoare şi pline de mândrie, îl îmbrăţişară şi-l felicitară pentru meciul deosebit pe care-l făcuse, chiar dacă echipa lui fusese înfrântă.

Apoi Bobby trebuia s-o întâlnească pe Alina Shepherd. Nu ştia dacă Alina era fata pe care Dumnezeu o alesese pentru el în vederea căsătoriei, la fel cum nu ştia nici dacă trebuia să continue să joace baseball. Dar de un lucru era sigur: o dorea şi pe Alina şi baseball-ul în viaţa lui cât mai mult timp posibil. Iar în ce privea viitorul, Alina era parte a misterului pe care Dumnezeu nu i-l revelase încă. Iar de vreme ce Bobby nu ştia dacă Alina era parte a planului lui Dumnezeu pentru viaţa lui sau nu, rămăsese rezervat cu privire la planurile lor de viitor în comun.

Alina îl îmbrăţişă şi-l sărută pe obraz.

- Îmi pare rău că nu aţi câştigat, Bobby. Aţi făcut un meci pe cinste. Dar asta oricum nu are nici o importanţă, pentru că vei fi întotdeauna campionul meu.

Apoi, chiar sub privirile lui Bobby, faţa Alinei se umbri. Îşi ascunse faţa în jacheta lui şi începu să plângă. Surprins de lacrimile neaşteptate ale Alinei, Bobby nu spuse nimic, ci o ţinu la piept. Meciul nu e chiar aşa mare scofală, şi-atunci de ce-o fi plângând? se întrebă el.