- Mami mai uită uneori câte ceva şi trebuie să se întoarcă, spuse Ştefania, fără să scape din ochi strada. Mama ei, responsabilă cu verificarea legumelor la un supermarket, lucra în ziua aceea în schimbul al doilea, de la 16.30 la miezul nopţii. Ştefania dorea să se asigure că plecase pentru restul zilei, pentru că nu avea chef să fie deranjată.

- N-ai vrea mai bine să ne uităm mai întâi la un film, şi să ieşim abia mai târziu la pizza? o întrebă Kati. Şedea turceşte pe podea şi studia pagina de divertisment din ziar. Am putea merge la teatru la jumătate de preţ înainte de ora şase.

Convinsă între timp că mama ei plecase de-a binelea, Ştefania se întoarse în cele din urmă de la geam pentru a o privi pe prietena ei. Scoase un oftat prelung.

- Astă seară n-am chef să ies.

Kati îşi ridică surprinsă privirea dintre paginile ziarului.

- Dar aseară spuneai că în seara asta vrei să mâncăm pizza şi să ne uităm la un film.

Ştefania se aşeză pe jos lângă prietena ei.

- Ştiu, dar asta era aseară.

- Tot răcită eşti?

Ştefania îşi plecă fruntea.

- Nu. Nu sunt răcită.

- Bun, şi atunci... ce ai? aşteptă Kati o explicaţie.

Ştefania începu să-şi studieze unghiile.

- Trebuie să stăm de vorbă, spuse ea, evitând să o privească în ochi.

Aceste cinci cuvinte formau una din cele mai serioase formule pe care şi le spuseseră vreodată cele două prietene. Amândouă ştiau că subiectul care urma era important. În toţi cei şapte ani de când erau prietene, nu folosiseră fraza aceasta decât de puţine ori. Ştefania îl folosise odată, pentru că un băiat drăguţ îi transformase strânsa relaţie pe care o avea cu Kati într-o rivalitate fără margini. După ce stătuseră de vorbă, hotărâseră că nici un băiat nu merita sacrificarea relaţiei lor. Iar când Kate rostise cuvintele, „Trebuie să stăm de vorbă,” în clasa a opta, o făcuse pentru a o anunţa că crezuse în Cristos ca Mântuitor al ei, în cadrul unei întâlniri de tineri organizate la biserică. Ştefania fusese atât de impresionată de schimbarea care se petrecuse cu prietena ei încât începu şi ea să frecventeze biserica aceea împreună cu ea şi Îl alesese la rândul ei pe Cristos ca Mântuitor al ei personal două luni mai târziu. Ca surori în Cristos, prietenia lor se adâncise şi mai mult.

Ştefania simţi privirea lui Kati fixându-i creştetul capului.

- Ce s-a întâmplat, Ştefi? întrebă ea cât se poate de serios.

Ştefania nu vroia să-i răspundă. Îşi petrecuse ultimele trei luni încercând să se convingă că nu se întâmplase nimic. Iar până acum vreo două ore, aproape că fusese convinsă de asta.

- Ce se petrece aici, Ştefania? continuă Kati să sondeze, cu o insistenţă blândă, ca o soră. Se aplecă înainte şi îşi puse mâna pe genunchiul prietenei ei.

- Ştii că trebuie să-mi spui. Orice-ar fi, ştii că poţi să-mi spui.

Un val de disperare amestecată cu panică îi strânse gâtlejul. Când reuşi în cele din urmă să-şi ridice privirea, bărbia îi tremura, iar ochii i se umplură de lacrimi.

- Kati, sunt însărcinată.

Apoi şuvoiul se revărsă, iar Ştefania nu mai putu scoate nici un sunet. Îngropându-şi faţa în mâini, începu să plângă în hohote, copleşită.

- Ştefania, nu! ţipă Kati nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Se ridică în genunchi şi îşi apucă prietena de umeri. Un minut întreg Ştefania plânse în hohote, iar Kati nu făcu nimic altceva decât s-o ţină în braţe şi să o lase să îşi verse lacrimile.

Când începu să se liniştească, Kati era în faţa ei.

- Ce s-a întâmplat? Ţi-a întârziat ciclul? Sunt fete la care le întârzie ciclul, şi nu sunt însărcinate, Ştefi. Poate că e altceva. N-ai de unde să ştii.

Trecu o altă jumătate de minut înainte ca Ştefania să poată răspunde. Ştergându-şi ochii şi nasul cu şerveţelele pe care i le oferise Kati, spuse:

- Sunt sigură. Am fost azi la doctor – la o clinică din cealaltă parte a oraşului. De două luni nu mai am ciclu. Când îţi spuneam că sunt răcită – când îmi spuneam de fapt mie că sunt răcită – erau de fapt greţurile de dimineaţă. Sunt însărcinată de aproape trei luni, Kati. Eu… Eu… Un nou val de lacrimi îi sugrumară cuvintele.

- O, Ştefi, făcu Kati, simţind cum i se umplu din nou ochii de lacrimi. O prinse pe Ştefania în braţe şi plânse împreună cu ea, repetând mereu, cu blândeţe:

- E în regulă. Sunt aici. Trecem noi două şi prin asta.

După alte câteva minute, se priveau din nou una pe cealaltă, aşezate pe podea. Kati continua s-o ţină pe Ştefania de mână

- Mama ta ce-a spus? o întrebă Kati, ştergându-i lacrimile.

Ştefania scutură încet din cap.

- Mama nu ştie. Nimeni nu mai ştie despre asta în afară de mine şi de tine – şi de doctorul de la clinică.

Se scurse un alt minut de tăcere, doar cu câte un suspin din când în când. Ştefania sorbi cu nesaţ consolarea pe care i-o oferea prietena ei fiindu-i aproape. Se bucura de discreţia lui Kati, care n-o chinuia cu întrebări inevitabile: cine, unde, şi cum? Dar şi-a dat seama că prietena ei merita să primească nişte explicaţii.

Ştefania începu să vorbească aproape şoptit:

- Mai ţii minte când am fost cu Mama cu avionul până pe coasta de vest la înmormântarea bunicii mele din întâi iunie?

- Da. Ai fost plecată o săptămână întreagă.

Ştefanii încuviinţă din cap.

- Ei bine, era acolo un tip – Brent. Când eram copii, ne întâlneam în fiecare vară când mergeam în vacanţă la părinţii lu’ tata. Ne jucam împreună şi ne-am îndrăgostit unul de celălalt – chestii copilăreşti, nimic mai mult, pentru că nu eram decât nişte copii. Când tata şi mama au divorţat acum patru ani, nu m-am mai dus acolo vara. Şi nici nu m-am mai gândit la Brent.

- Când l-am revăzut în iunie, nu mi-a venit să cred. Se schimbase atât de mult, era atât de matur. Când nu eram alături de familia mea, eram cu Brent. Ne-am distrat atât de grozav, iar spre sfârşitul săptămânii petreceam deja majoritatea timpului cu el. Atracţia aceea pe care o simţisem când fusesem copii se redeşteptase, doar că acum nu mai eram copii. Din una în alta, vineri seara nu… ne-am mai oprit.

Toată săptămâna fusese incredibilă, parcă jucam într-un film, sau aşa ceva. Îmi tot spuneam că ce făceam acolo nu conta. Când am ajuns acasă, îmi doream să nu fi făcut toate acele lucruri, şi încercam să-mi scot totul din minte. Nu ţi-am povestit nimic despre asta, pentru că nu cred că vroiam să recunosc că aveam ceva de spus. Apoi nu mi-a mai venit ciclul, şi au început vărsăturile dimineaţa. Când a trecut şi luna următoare şi iarăşi nu mi-a venit ciclul, am ştiut că trebuie să aflu ce se întâmplă. Şi am amânat-o până astăzi. Probabil că aş fi continuat să îmi spun că nu-i nimic, dacă n-ar fi fost testul de sarcină pozitiv.

Fetele tăcură câteva clipe. În cele din urmă, Kati spuse:

- Crezi că ar trebui să-i spui lui Brent?

Ştefania privi în altă parte, cu ochii umezi.

- Nu ştiu ce să cred, Kati, spuse ea, oftând greu. Toată viaţa mi s-a dat peste cap acum două ore. Mă simt atât de penibil şi mi-e aşa de ruşine. Mă simt murdară. Toate planurile pe care le aveam pentru ultimul nostru an de liceu… Cuvintele i se stinseră într-un geamăt plin de durere. Nu ştiu ce să fac.

Kati se îndreptă.

- Ştiu eu pe cineva care ne-ar putea ajuta. Trebuie să ne întâlnim cu Jenny.

 Jenny Shaw şi soţul ei, Doug, erau lideri de tineret voluntari la biserica pe care o frecventau Kati şi Ştefania. Jenny condusese un grup de ucenicie la care participaseră amândouă după ce Îl primiseră pe Cristos în inimile lor.

- Dar nu-i pot spune lui Jenny despre asta, sări Ştefania. Îmi vine să vărs şi numai la gândul că trebuie să-i spun mamei. Nu vreau să ştie careva de la biserică. Nu vreau decât... să plec de aici.

Privirea lui Kati îi trădă şocul.

- Sper că nu te gândeşti să pleci pe coasta de vest, nu?

Ştefania se simţi pierdută. După câteva secunde spuse:

- Chiar nu ştiu, Kati. Nu îl iubesc pe Brent, dar poate că într-o bună zi l-aş putea iubi. Nu ştiu ce să fac cu mama. Nu ştiu ce să fac cu copilul ăsta. Nu vreau decât să fug undeva şi să mă ascund.

- Mi-eşti dragă, Ştefania, şi nu pot să te las să faci una ca asta, spuse Kati hotărâtă. O să trecem prin asta la fel cum am trecut prin toate celelalte lucruri: împreună. Dar singure nu o să reuşim. Trebuie să o sunăm pe Jenny. Ea va şti ce e de făcut, şi ea nu se va duce imediat să le spună la toţi.

Ştefania ştia că prietena ei avea dreptate, dar se simţea stânjenită.

- Poate că Jenny n-o să aibă timp să stea de vorbă cu noi, replică ea slab.

Kati nici nu avu nevoie de mai mult de atât. Se întinse după cartea de telefon şi spuse:

- Până n-o întrebăm, n-avem cum să ştim.

Doug şi Jenny Shaw aveau un magazin de imprimări rapide în centru. Kati căută numărul de la magazin şi-l formă la telefon.

- Kati, eu...

- Ai încredere în mine, Ştefi, o întrerupse Kati. Nu fac nimic care să te facă să te simţi stânjenită. Atunci ridică receptorul Jenny Shaw. În timp ce Ştefania asculta, Kati stabili o întâlnire pentru ele trei mai târziu în seara aceea. Soţul lui Jenny, Doug, pleca la ora 6:00 la o conferinţă a bărbaţilor din biserică. Kati şi Ştefania aveau să cumpere nişte pizza şi să o ducă acasă la Jenny pe la 6:30 pentru o seară „a fetelor” şi aveau să rămână acolo peste noapte. Kati nu suflă o vorbă despre veştile şocante.

Două ore mai târziu, Ştefania o urma pe Kati cam fără tragere de inimă pe scările ce duceau la uşa locuinţei lui Jenny. Erau încărcate cu saci de dormit, pijamale şi o cutie uriaşă de pizza. Întâmpinarea călduroasă şi îmbrăţişarea cu care le primi Jenny Shaw o ajutară pe Ştefania să se relaxeze puţin.

- Sunt aşa de bucuroasă că aţi sunat, spuse Jenny. Acum că Doug e plecat tot weekend-ul, aveam nevoie de puţină companie în seara asta.

Ştefania încercă să îşi ascundă disperarea adâncă ce pusese tot mai mult stăpânire pe ea de când fusese la clinică. Dar când se aşezară în jurul cutiei cu pizza, Jenny studie atentă faţa tristă din cealaltă parte a mesei şi întrebă:

- Te simţi bine?

Ştefania îşi pierdu din nou cumpătul. Povestea sarcinii ei ieşi la iveală într-un torent de lacrimi, în timp ce pizza se răcea cuminte în cutia ei. Jenny şi Kati se aşezară lângă Ştefania.

- E bine, Ştefania, îi spuseră amândouă, plângând împreună cu ea. Scoate totul afară din tine. Nesiguranţa pe care o simţise Ştefania cu privire la a-i povesti totul lui Jenny se spulberase rapid în căldura îmbrăţişării ei pline de consolare şi a lacrimilor de compasiune.

- Viaţa mi-e distrusă, suspină amărâtă Ştefania. Nu ştiu dacă pot termina liceul, iar de colegiu, poţi să uiţi.

- Ştiu că acum te doare îngrozitor, o consolă Jenny. Îmi pare atât de rău.

- Şi mi-e atât de ruşine. Cum o să mai apar în faţa prietenilor mei de la şcoală? Şi cum o să le mai pot spune că sunt creştină după ce-am făcut?

Jenny o mângâie blând pe spate.

- Îmi pare atât de rău pentru tine, Ştefania. Dar Kati şi cu mine suntem aici pentru tine.

- Şi mai rău decât orice altceva, am comis un păcat îngrozitor spuse Ştefania cu o voce tremurată. Biblia este împotriva sexului înainte de căsătorie. Şi I-am promis lui Dumnezeu că nu voi face aşa ceva niciodată. Ştiu că L-am dezamăgit. Iar Kati şi cu mine am jurat că vom fi fecioare la nunta noastră. L-am dezamăgit şi pe Dumnezeu şi am dezamăgit-o şi pe cea mai bună prietenă a mea. Mă simt atât de jalnic.

După câteva minute, Jenny veni cu propunerea de a avea un moment de rugăciune împreună. O încurajă pe Ştefania să-I încredinţeze lui Dumnezeu frământările şi sentimentele ei de vinovăţie în timp ce ea şi Kati aveau să o sprijine cu rugăciunile lor în tăcere.

Au format un cerc, ţinându-se de mână, iar Ştefania începu să se roage:

- Doamne, Dumnezeule, ştii ce simt înainte să rostesc vreo vorbă, dar trebuie să spun că acum mi-e foarte ruşine. Aş vrea să pot da timpul înapoi şi să schimb ceea ce am făcut. Îmi doresc de asemenea ca sentimentul acesta îngrozitor care mă copleşeşte acum să dispară, dar nu mă pot opri.

În continuare Jenny se rugă:

- Doamne, mă doare pentru Ştefania. Nu pot şti exact prin ce trece ea acum, dar mă doare atât să o văd cât de îndurerată este. Tu poţi privi în inima ei şi îi poţi vedea durerea. Ajut-o să ştie că Tu nu ai încetat s-o iubeşti, că eşti gata să îi porţi suferinţa şi să-i uşurezi durerea.

Kati Îl rugă pe Dumnezeu să o mângâie pe prietena ei. Apoi se rugă din nou Ştefania:

- Doamne, am păcătuit. Îmi dau seama că m-am răzvrătit împotriva Ta şi că Te-am întristat. Sarcina mea este consecinţa neascultării mele. Mi-e aşa de greu să accept acest lucru, dar ştiu că Tu mă iubeşti. L-ai trimis pe Fiul Tău să moară pentru păcatele mele. Te rog acum să mă ierţi şi să preiei controlul asupra vieţii mele de acum înainte.

După alte câteva minute de rugăciune şi de cuvinte de consolare, Jenny spuse:

- Ştii că trebuie să iei nişte decizii, Ştefania.

Ştefania încuviinţă din cap.

- Dar nu cred că e cel mai bun moment să o faci în seara asta. Toate suntem destul de epuizate emoţional. Eu zic să mâncăm de cină, să ne uităm la un film-două, şi să petrecem timp împreună. Sunteţi de acord?

Ştefania fu imediat de acord.

- Şi mie îmi vâjâie capul. Nici nu mai pot gândi limpede. Mâine ar fi mult mai bine, fu de acord şi Kati.

Apoi, Ştefania spuse:

- Vreau să vă spun că voi două sunteţi incredibile. Înseamnă atât de mult pentru mine că sunteţi aici, alături de mine, chiar acum. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără voi.

- Te iubim, Ştefi, spuse Kati. Pentru asta există prietenii.

După încă o rundă de îmbrăţişări calde, Jenny spuse:

- Ia haideţi acum să încălzim puţin pizza asta şi să vedem cât de repede o putem da gata!